Nu pot sa nu ma intreb cum sa faci astfel incat sa spui ceea ce simti intotdeauna dar, totusi sa nu il ranesti sau sa nu te raneasca...
E greu sa gasesti formularea ideala atunci cand nu ai chef, e greu sa stai si sa te gandesti cum sa rostesti astfel de cuvinte... ce e mai greu insa este atunci cand le auzi asa... pur si simplu... fara sa simti niciun fel de implicare, sa le auzi ca si cum ai intreba: si...ce mai faci? Cum ar trebui sa reactionam? Ce ar trebui sa spunem?
"Bine!OK" sau... CE?
Nu imi dau seama oricat as incerca... atunci cand tu o spui, cand tu esti cel care vrea sa stea in propria-i stare, sa se odihneasca, sa stai in propriile-ti ganduri fara ca cineva sa te deranjeze nici macar cu un apel...parca situatia se schimba... e dificil sa comunici astfel de lucruri insa ma gandesc ca atunci cand vrei sa o faci ... o gandesti astfel incat sa nu sune chiar ca un bumerang, astfel incat cel caruia i-o spui sa nu ramana fara cuvinte ca si cand inima i s-ar opri brusc si nu ar mai avea ce sa rosteasca pentru ca nu stie ce....
Oare poti spune adevarul fara sa ranesti? Sau, oricat l-am cosmetiza, oricat l-am imbraca cat mai trendy si mai fancy cu putinta... rezultatul este acelasi?
Cand si cum ne este permis sa spunem cuvintele care dor? Exista cumva un trend de sezon pentru astfel de lucruri sau a spune adevarul gol-golut este clasic, este acel costum Channel care nu se demodeaza niciodata? Dar, pana la urma, daca stau bine si ma gandesc... si clasicul asta... depinde cum il porti astfel incat sa fie de fiecare data ceva absolut spectaculos....
Deci pana la urma... cum spunem ceea ce nu ar trebui sa spunem dar suntem nevoiti sa o facem? Brusc, din topor, ca si cand nimic nu s-ar intampla de fapt sau... il machiem, il coafam, il cosmetizam si il asortam cu alte cuvinte menite sa indulceasca ceea ce este atat de amar?
Este oare necesar sa spunem adevarul si numai adevarul? Ne este permis sa mai si mintim "putin"... doar asa... ca sa nu ranim? Cine si ce prefera? Adevarul sau o minciuna frumoasa?
foto: cultofmac
Eu am spus intotdeauna ca prefer adevarul, oricat de brutal ar fi, ca nu am nevoie de minciuni cosmetizate pentru a realiza adevarul mai tarziu, ca nu am nevoie ca cineva sa ma menajeze si sa ma protejeze de ceva ce este atat de evident... dar, cred ca am ajuns la concluzia ca si eu am nevoie uneori de o minciuna frumoasa... sau un adevar cosmetizat si accesorizat la maximum posibil... asa, ca sa fiu sigura ca nu raman vreodata fara cuvinte in fata unei situatii, oricare ar fi ea...
Stau si ma intreb de ce parem intotdeauna curajosi in fata celorlalti? De ce intotdeauna ne afisam ca si cum nimeni si nimic nu ne-ar putea rani cand, in realitate suntem toti facuti cam di acelasi aluat si toti suferim, toti avem vulnerabilitatile noastre si pentru fiecare exista ceva anume care il lasa fara cuvinte...oricat s-ar chinui sa o mascheze....
De ce ne ascundem de adevar? Si daca ni-l dorim cu atata ardoare... de ce, atunci cand il auzim parca nu il mai vrem? Si pana la urma ce preferam... sau suntem in era in care nici la capitolul asta nu mai stim ce ne dorim?
BARBIE ASCULTA:
